Obrigada Portugalia- episodul 5 – Un colt de rai numit Costa Vicentina

Si a venit timpul…. partea mea favorita din Portugalia. M-am gandit mult daca sa scriu sau nu despre acest colt de rai din doua motive. Primul este ca nu as vrea sa fie stricat de turism. Sper sa-l gasesc tot acolo cand ma voi intoarce sa-l revad. Iar cel de-al doilea este ca nu stiu daca pot reda in cuvinte frumusetea locului.

Am decis totusi sa scriu pentru ca prea mi-a mers la suflet.

Ne-am cunoscut in singura zi ploiasa din aceasta calatorie. Vazusem ca dincolo de  Cabo de Sao Vicente se intinde o coasta ce parea spectaculoasa, insa ghidul nu ne prea imbia la explorari in acea directie. Era o pagina aruncata acolo unde spune ca este o zona naturala protejata, cu valuri mari ce nu plac turistilor ci doar suferilor, turism rural, bla bla bla.

Ne gandeam: oare merita sa cheltuim o zi explorand si aceasta parte? Ploaia ne-a hotarat ca nu avem nimic de pierdut. Asa ca ne-am urcat in masina, am cotit la dreapta cativa kilometri inainte de a ajunge la Sagres, am trecut de Vila da Bispo,  am mers printr-o padure indreptandu-ne spre Carrapateira/ Bordeira unde citisem ca ar fi o plaja de surferi. Ne insoteau niste italieni si niste nemti cu placile de surf pe masina. Am ajuns, dupa peripetii prin padure incercand sa dam de un luminis spre coasta Atlanticului (asa scria in ghid), si nu ne venea a crede.

Pontal, asa se numeste plaja, era cea mai frumoasa plaja pe care o vazusem pana atunci in Portugalia. Ploua marunt si des, insa nu am putut rezista si am iesit sa o vedem. Este foarte lata, are un estuar, iar la acel moment valurile agitate ale Atlanticului o faceau sa para desprinsa dintr-un film. Este foarte cunoscuta printre surferi. In departare se vedeau cativa surferi printre valuri.

Era superba! Desi nu ne-am saturat de privit, ploaia ne-a gonit, insa deja deciseseram sa ne intoarcem intr-o zi insorita.

Am mers mai departe catre Aljezur. De-a lungul drumului erau insirate indicatoare catre plaje felurite. Mi-a placut numele uneia dintre ele, Amoreira.

Ne-am indreptat totusi catre Aljezur in cautarea unei cafele. Acesta este un orasel micut, destul de saracios, cu o singura atractie, un castel cocotat in varful unui deal. Acolo se indreptau mai toti ceilalti turisti care plecasera in explorari ca si noi. Cum urcusul nu parea tentant si nu ne puteam lua gandul de la plaja pe care tocmai o vazusem, am zis sa le vedem si pe celelalte. Se oprise si ploaia.

Din Aljezur, ne-am intors vreo 3 kilometri pe drumul pe care venisem si am luat indicatorul de Amoreira si Monte Clerigo.

Drumul serpuieste pe coama dealului, fiind presarat cu vegetatie pitica pe ambele parti. De pe drum vezi intreaga zona. Nu gasesti aici decat cateva case sau mici pensiuni rasfirate ici, colo si nicio alta constructie. Nu exista hoteluri sau alte locuri in care turistii sa piarda vremea. Este perfect!

Drumul se desparte la un moment dat, spre stanga este Monte Clerigo, plaja si mica localitate cu aceelasi nume, iar spre dreapta Amoreira si Taberna do Gabriel.

Cand am ajuns la Monte Clerigo am realizat ca nu doar Pontal este o plaja superba, ci toate din zona sunt asa.

Iar pesajul dimprejur nu se lasa mai prejos. Podete construite pentru a proteja vegatatia pitica din zona se termina la marginea dinspre ocean a peretilor stancosi batuti neincetat de valurile Atlanticului. Dat fiind ca Atlanticul era agitat in acea zi, intregul peisaj devenea salbatic.

In acelasi timp plaja era foarte linistita. Era invaluita intr-un fel de ceata, iar cativa turisti se plimbau de-a lungul ei.  Alti faceau, bineinteles, surfing.

Dupa Monte Clerigo a urmat Amoreira. Contrar a ceea ce am crezut eu la inceput, Amoreira inseamna dud. De ce au denumit-o asa a ramas un mister. Drumul de la Monte Clerigo la Amoreira este presarat cu nenumarate miradouros. Va amintiti ca asta insemana puncte de belvedere. Asa arata!

Acest drum se opreste la Taberna do Gabriel, unde – asa cum v-am spus la inceput – am mancat cei mai buni creveti pe care i-am mancat vreodata. Nici porcul alentejana nu a fost mai prejos. De pe terasa restaurantului vezi Amoreira in toata splendoarea ei.

     

Este cea mai intinsa dintre plajele pe care le-am vazut. Are un estuar lung de cativa kilomentri in care, la momentul refluxului, apa devine foarte calda prin comparatie cu Atlanticul care este foarte rece.

Monte Clerigo si Amoreira au devenit inca doua motive pentru a reveni pe Costa Vicentina.

Cea de-a doua vizita s-a intamplat in ultima zi in Portugalia si a fost plina de peripetii. Era o zi perfecta de plaja. Am incarcat toate bagajele in masina si am plecat pe drumul cunoscut catre Amoreira atrasi de estuarul extins. In lipsa unui estuar, nu prea poti face baie asa cum suntem noi invatati. Atlanticul este rece si nu rezisti fara costum de neopren decat cateva minute.

Ajunsi la fata locului (a se citi in fata Taberna do Gabriel) cu arme si bagaje, am realizat ca pentru a ajunge la plaja efectiv trebuia sa intram, mai intai, in apa estuarului. Lucru care s-a petrecut fara probleme pentru ca apa era mica la acel moment si calda.  Era sambata si, pe langa cei cativa turisti aflati pe plaja, localnicii venisera cu familiile la plaja. Unii dintre ei ne-au insotit in traversarea estuarului. Planul era, ca inainte de plecarea spre aeroport, sa ne mai bucuram odata de mancarea lui Gabriel.

Lucrurile aratau cum nu se poate mai bine. Soarele era sus, aveai o bucata substantiala de plaja doar pentru tine, apa era calda, numai de plecat spre aeroport nu-ti venea.  Ajunsesem pe plaja la un moment in care Atlanticul era la reflux. Si iti puteai da seama de asta din nivelul estuarului.

Ne-am balacit, am facut poze, am stat la soare, am explorat plaja.

La un momenta dat am observat ca incepuse fluxul si apa din estuar incepea sa creasca.

Nu ne-am nelinistit. Doar erau si localnici care trecusera estuarul si trebuiau sa ajunga si ei inapoi la masini. Am strans si am zis sa purcedem spre masina prin apa estuarului. Bineinteles, la plaja, cu noi aveam si chestiile importante cum ar fi cheia de la masina, acte, portofele, telefoane.  Surpriza nu ne-a fost mica realizand ca fluxul impingea apa din estuar cu atata putere incat nu ne puteam tine in picioare. De inotat nici nu se punea problema pentru ca deviai de la curs, iar cu cele enumerate mai sus nu prea puteai sa intri in apa.

Se apropia momentul plecarii la aeroport si timpul ne presa. Am zis sa incercam sa ocolim estuarul. Cat de lung putea fi!?! Am renuntat dupa 20 de minute de mers pe plaja. Mai tarziu am aflat ca drumul ocolitor avea vreo 14 kilometri.

Planul C a fost sa incercam sa trecem estuarul mai departe de Atlantic unde refluxul se simtea mult mai putin. Versantii, asa cum v-am mai spus, erau acoperiti cu vegetatie pitica.  Am identificat o asa-zisa potecuta si am hotarat ca este locul potrivit. Zis si facut. Am trecut estuarul si am ajuns pe versant. Eram in costume de baie si imediat am aflat de ce a fost cea mai proasta idee de pana atunci. Vegetatia pitica era compusa din niste tufe cu ace ca de brad uscate de arsita si niste lujeri asemanatori celor de trandafir. Dupa 15 minute, 1 metru avansat printre aceste tufisuri  si zeci de zgarieturi am renuntat.

Ne-am intors in apa estuarului si am trecut din nou pe plaja. Apa Atlanticului este foarte sarata, iar noi tocmai ne zgariaseram peste tot in tufisurile de pe versant :))).

Amoreira refuza sa ne lase sa plecam. Nici noi nu vroiam, insa nici perspectiva de a pierde avionul nu era cea mai tentanta.

Dupa alte incercari timide a rezolva problema, am decis ca suntem cu un pas in urma naturii si ca trebuie sa cerem ajutor. Am traversat plaja pana in partea cealalta, unde se afla o alta taverna numita Cafe do Mar (daca imi amintesc corect). Oamenii de acolo au fost extrem de prietenosi si le multumim din nou pentru ajutor. La intrebarile noastre deja disperate: cum ajungem in partea cealalta? Ne-au raspuns simplu :”cu un taxi”, pe care, de altfel, ni l-au si chemat.

Ne apucat un ras nervos cand am realizat ce facusem in ziua aceea. Pentru cunoscatori 🙂 era acea zi a anului!

P.S. Pentru voi, mai jos, niste poze in plus. In ultima parte a seriei Portugalia, revenim cu picioarele pe pamant si am va spun cateva chestii practice despre calatorie.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Obrigada Portugalia- episodul 5 – Un colt de rai numit Costa Vicentina&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s